Saturday Dec 02

VulturescuGeorgeandSorkinAdam--creditNancySorkin George Vulturescu is the author of more than a dozen books of poetry, among them The North and Beyond the North (2001), Monograms on the Stones of the North (2005), Other Poems from the North (2007—a bilingual Romanian-English volume of this appeared in Romania in 2011 in Adam J. Sorkin's translation with Olimpia Iacob); The Blind Man from the North (2009); and Gold and Ivy (2011). Vulturescu was born in the north of Romania—the province of Satu Mare, where he works for the cultural administration. Among his many prizes is the Romanian Cultural Order of Merit for Literature granting him the title of “Cavaler” (“Knight”). His poems have appeared in Parthenon West Review, Connotation Press, Asymptote, UCity Review, Inventory, Levure littéraire, Rowboat and Poetry Wales.

IacobOlimpia Olimpia Iacob
is Associate Professor in Modern Languages at “Vasile Goldiș” West University of Arad, Romania. She graduated from the “Al. I. Cuza” University (Iași), from which she earned a Ph.D. in 2000 with a dissertation entitled Translation Theory Applied to the Poetry of Nichita Stănescu. Her book-length translations include prose and poetry by Cassian Maria Spiridon, Gabriel Stănescu, Gheorghe Grigurcu, Petre Got, Mircea Petean, and Magdalena Dorina Suciu, as well as George Vulturescu.

Adam J. Sorkin
is a translator of contemporary Romanian literature. In 2011, he published Liliana Ursu’s A Path to the Sea, Ioan Flora’s Medea and Her War Machines, Ion Mureșan’s The Book of Winter and Other Poems, and The Vanishing Point That Whistles: An Anthology of Contemporary Romanian Poetry, all with co-translators. In 2012, two chapbooks appeared, Dan Sociu’s Mouths Dry with Hatred and Ioan Flora’s The Flying Head. Sorkin’s translation of Marin Sorescu’s The Bridge (with Lidia Vianu) won the 2005 Poetry Society Corneliu M. Popescu Prize for European Poetry Translation.


From Fire to Ashes
What takes place in my Blind Eye
is the true exemplary event of my life


And there was evening
and there was morning
my vision slipped away from my eyeball
like a ball of yarn that unravels
and I saw that I was on the Stones of the North
that these were stones of this world
that beside me was Row, the blind man,
other stones in his eyes
and I began to complain:
“Why can’t we have an eye in common
with God— a telescope
that we share with each other?”
Row, the blind man:
“If he offered us the telescope of lightning
would we still be at the other end?…
It is written,
in every reflection one is absent
the burnt clay becomes a mirror


And it is morning
out of the well dug in the courtyard eyes were swarming
like bees that cannot find their hive:
nervous, they hovered above the village and watched me.
I was seven when you dug it, Father.

And it is evening
I can see a thousand black reptiles cowering
among the letters on the page:
the weak ones eat the fat ones
letter by letter the poems become a battleground
and by midnight no survivors are left
to bury the corpses of memories
except for your eyes:
one that sees and does not believe what it sees
and one that is blind in which the letters took root
out of them grow white trees
I can hear acorns drop from their branches
like beads of ice in summer rains


And it was morning
and it was evening
I continued to stir the embers beneath the ashes
in the Blind Eye.

It is easier in the market, on the paving stones
of cement and of marble
among the carnations and juniper bushes.

But what endures in ashes?
Above the sands of the Blind Eye, what stars shine?
What is it that we know as blindness? The other whose face
we cannot see? The fever? Who would come near
to smell the stench of the caves?

I hide nothing from you: not a god is left,
not a noxious stone to spread torrid heat
everywhere. I have nothing more than my Blind Eye with which
I touch the grass and the stones. I do not know
whether it is a corridor I can go through to you
or merely a sewer the void flows through.

The place of a blind eye is not alone in the arch
under the frontal bone. Like the bulbs
of plants it can withstand winter in the clay deposits
of the brain: it can abide in the stones’ core
waiting for one hand to strike against the other.

The Blind Eye can stay in the iris of the eye that sees
like an unshed tear that the angels can escape through.


And it is evening and it is morning
Do you hear our prayers ascend
between the cathedral walls, do you hear them
resound in the air?
Row, the blind man:
“The air is rusty sheet metal and prayers
have no nails to catch on, no talons…”
“The North is a church. Its stones
are aged brides. You pass by their table
and they offer you not even a cup of wine.
Their gaze focuses on the flame in your eyes
that cannot melt the scales covering their bodies…”

Row, the blind man:
“You fool, don’t be afraid:
don’t you know that death doesn’t seek us out?
Your lines don’t arise up from the coffins of books.
Death knows that we all return to her
like birds to their nests.
To the nest of cold
in the unread lines.”


And it was morning when uncle Achim, cantor of the church choir,
climbed down,
and it was evening when Ioan, the well-digger,
climbed down.
As raindrops trickle along a leaf stalk,
they climb down from my Blind Eye
into the entrails of my writing, they climb down shrouded
in the black of ink and I recognize them:
“In the Blind Eye there exists neither separation of man from god
nor face from face,” Ioan says to me.

“I practice,” uncle Achim adds, “I practice this secret corridor
which everyone from your village climbs down through,
and from neighboring villages, all the dead. It is important
that we be recognized: if no one recognizes us
the corridor closes behind us, its black stained-glass windows
turn into a wall of stone…”


And it is morning:
just as you are afraid a nail may pierce your flesh
—the flesh steaming in fear it may be a coward—
so I watch you with my Blind Eye.
And it is evening:
its rays shatter into thousands of fingernails
that I cling to you with
—The corpse of this flesh steaming with fever,
is it worth your seeing?


And there was morning
and there was evening
You no longer know which eye is looking at you now:
each night, there is one
that glues its blue skin to my window.
Everything in the room becomes crystal clear, the air
denser and more saline, that Jesus once again may walk
on the waters.

“It is an eye that looks at a horse. Now
it remains incised into the pupil as into the mud
that it cannot tear its hooves out of.

“It is your eye, too, my love, that looked at me.
I know that it is somewhere in the world like a collapsed mine
but my cry lies still crushed under the rocks
of our memories.”

There are also the eyes of moles under the moist earth,
underfoot like air bubbles:
as if between them and me the earth is of glass,
the wall of glass

through the mud of the words, under the burned-out bulbs
of dreams, under the slag left inside mirrors
we dig galleries—face to face with the moles.

You can never boast about your Blind Eye.
Throughout time, this orchid of the void
blooms within one of us
and then there is no one before us.


And it is morning
when I see a thousand black wolves
emerge from among the letters of the poem
to hide in the caves of the Blind Eye
where they hunt together with another thousand wolves
and mate with a thousand she-wolves
among thousands of black trees

And it is evening
I bless the Blind Eye
because it helps me recognize the flower of the void


And it was morning and you could hear
mothers calling to the children in the village:
“Don’t let him look at you
with his Blind Eye. In its little window
a butterfly hatches eggs
out of which crawl headless larvae
to steal your faces…


And there was morning
and there was evening
The tractates on the Blind Eye do not comment on this:
I do not know whether they were gods or werewolves
but I saw their cave. My sight filled
with a yellow liquid that stuck to my retina:
it suffused it and became one with my eye.
Only then, protected in that marsupium
of yellowish light, did they unfold their bony rings
of worms, a carapace, skull, scales and claws.
Then they played in the remote gorges, giving a wide berth
to dwelling places, people and living creatures, scared even
of their own shadows. Free, they learned our fear,
agony, thrills, drool, convulsions, chattering teeth,
fever. When they returned to their worm’s skins,
to my yellowish eye as to matte glass, I began to tremble with cold
and weeping:
do I gaze at them, or do they stare at me?


And there was morning
and an eye doubted what it saw:
there are a thousand stones and above them another thousand stones
like gaunt cows
that eat the fat cows in Genesis

The North has fallen asleep inside a thousand stones.
Beneath their surface sandstorms howl:
I nursed my eyes on their blizzard
that moves the inscriptions incised by
the burins and chisels of the goldsmiths
watched over only by the ant’s eye in the clays,
the serpent’s eye in the grass
the she-wolf’s eyes in the thickets

Hosanna in excelsis
high above is the vulture’s eye that swallows the numberless eyes
in the monogram with which God signs
the twilight over the fir trees

And there was evening
and in the other eye—on the stones of the Blind Eye
birds of ice
await the breath of Midnight readings


I wrote and there was evening
I continued to write and there was morning
then Row, the blind man, asked me,

“Are there the letters like stones
underfoot? How far away can you walk
on these stones? Do they not sink
into the white of the page when you read them?

If you can step on them
don’t be afraid:
it means that God holds them in his hand…”

De la foc la cenuşă

Ceea ce se întâmplă în Ochiul meu orb
este adevăratul eveniment exemplar al vieţii mele


Şi a fost seară
şi a fost dimineaţă
privirea mi-a lunecat din globul ochilor
ca un ghem ce se deşiră
şi am văzut că eram pe Pietrele Nordului
şi că erau pietre de pe lumea asta
şi lângă mine era Row, orbul,
în ochi cu celelalte pietre
şi am început să cârtesc:
— Oare putem avea un ochi comun
cu Dumnezeu – un ochean
pe care să ni-l dăruim unul altuia?
Row, orbul:
— Dacă el ne-ar întinde ocheanul fulgerului
am mai fi la capătul celălalt?...
Scris este:
în orice oglindire unul lipseşte
lutul ars devine oglindă


Şi e dimineaţă
din fântâna săpată în curte se ridicau
ochi ca nişte albine care nu-şi găseau stupul:
agitate, rămâneau deasupra satului şi mă urmăreau.
Aveam şapte ani când ai săpat-o, tată.

Şi e seară
şi văd o mie de reptile negre tupilându-se
între literele de pe pagini:
cele slabe le mănâncă pe cele grase
şi poemele sunt literă lângă literă un câmp de luptă
şi în miez de noapte nu sunt supravieţuitori
să îngroape hoiturile amintirilor
decât ochii tăi:
unul care vede şi nu crede în ceea ce vede
şi unul orb în care literele au făcut radăcini
şi din ele au crescut copaci albi
aud cum cade ghinda lor de pe crengi
ca boabele de gheaţă în ploile de vară


Şi era dimineaţă
şi era seară
şi eu continuam să aţâţ jarul cenuşilor din
Ochiul Orb.

E mai uşor prin piaţă, pe dalele de
ciment şi de marmură
printre garoafe şi tufe de jnepeni

Dar ce dăinuie pe cenuşi?
Pe nisipurile Ochiului Orb ce stele stau deasupra?
La ce îi spunem noi orbire? Celuilalt căruia
nu-i vedem faţa? Febrei? Cine s-ar apropia
să-i simtă duhoarea grotelor?

Nu vă ascund: n-a mai rămas nici un zeu,
nici o piatră malefică să-mprăştie torpoarea
în jur. N-am decît Ochiul meu Orb cu
care pipăi iarba şi pietrele. Nu ştiu dacă el
e un coridor prin care pot merge spre
voi sau doar un canal prin care se scurge neantul

Locul unui ochi orb nu e numai în
arcadele de sub osul frunţii. Asemenea bulbilor
de plante el poate sta în iarna părţii de lut
a creierului; poate sta în miezul pietrelor
aşteptând o mână să le izbească una de alta.

Ochiul orb poate sta în irişii ochiului care vede
ca o lacrimă neplânsă prin care evadează îngeri.


Şi e seară şi e dimineaţă
Auziţi cum urcă rugăciunile noastre dintre
pereţii catedralelor, le auziţi cum
sună în aer?
Row, orbul:
—Aerul e o tablă ruginită şi rugăciunile
n-au unghii să se prindă, n-au gheare...
—Nordul e o biserică. Şi pietrele lui
sunt mirese bătrâne. Treci pe la masa lor
şi nu-ţi întind nici o cupă cu vin.
Se uită doar cum flacăra din ochii tăi
nu mai poate topi solzii de pe trupul lor...

Row, orbul:
—Smintitule, nu-ţi fie teamă:
n-ai aflat că moartea nu ne caută?
Nici versurile nu ies din raclele cărţilor.
Moartea ştie că ne întoarcem cu toţii
la ea precum păsările la cuib.
La cuibul frigului din
versurile necitite.


Şi a fost dimineaţă când a coborât nea Achim,
cantorul bisericii,
Şi a fost seară când a coborât
Ioan, fântânarul.
Cum se preling pe un peţiol picăturile de ploaie
aşa coboară ei din Ochiul meu orb
în măruntaiele scrisului meu coboară înfăşuraţi
în giulgul negru al cernelii şi îi recunosc:
„ În ochiul orb nu există interval între om şi zeu
nici faţă către faţă”, îmi zise Ioan.

„ Exersez, adaugă nea Achim, exersez acest coridor
secret pe unde vor coborî toţi din satul tău, şi din
satele dimprejur, morţii. Important este să
fim recunoscuţi: dacă nimeni nu ne recunoaşte
coridorul se închide în urma noastră, vitraliile
lui negre se fac zid de piatră...”


Şi e dimineaţă:
aşa cum vă temeţi voi că intră unghia-n carne
– cu carnea aburind de teamă că e doar un leş –
aşa vă privesc cu Ochiul meu orb.
Şi e seară şi
razele lui se sparg în mii de unghii
cu care mă agăţ de voi
- Pentru leşul acestei cărni aburind de febră,
merită să vezi?


Şi a fost dimineaţă
şi a fost seară
Nu mai ştii care ochi te priveşte acum:
e unul care-şi lipeşte, în fiecare noapte,
pieliţa lui albastră de geamul meu.
În cameră totul devine limpid, aerul tot mai
dens şi salin încât Iisus poate păşi din nou
peste ape.

—e un ochi care priveşte un cal. Acum
i-a rămas incizat pe pupile ca într-un nămol
din care nu-şi poate smulge copitele

—este şi ochiul tău, iubito, care m-a privit.
Ştiu că e undeva –n lume ca o mină surpată
dar strigătul meu zace încă strivit sub rocile
amintirilor noastre

Mai sunt ochii cârtiţelor, pe sub pământul reavăn,
pe sub tălpi ca nişte bule de aer:
ca şi cum între mine şi ei pământul e de sticlă,
peretele de sticlă

prin nămolul cuvintelor, pe sub bulbii pârjoliţi
ai viselor, pe sub zgura lăsată-n oglinzi
săpăm galerii – faţă-n faţă cu cârtiţele.

Nu te vei putea lăuda niciodată cu Ochiul tău
Orb. Prin vreme, această orhidee a neantului,
înfloreşte în câte unul din noi
şi atunci nu e nimeni de faţă.


Şi e dimineaţă
şi văd o mie de lupi negri
cum ies dintre literele poemului
şi se ascund în cavernele Ochiului Orb
unde vânează cu alţi o mie de lupi
şi se împerechează cu o mie de lupoaice
printre miile de copaci negri

Şi e seară
şi binecuvântez Ochiul orb
pentru că mă ajută să recunosc floarea neantului


Şi era dimineaţă şi auzeai
cum strigau mamele către copiii din sat:
—Nu-l lăsaţi să se uite la voi
cu Ochiul lui Orb. În lucarna lui
un fluture cloceşte ouă
din care ies pui fără cap să
vă fure chipul...


Şi a fost dimineaţă
şi a fost seară
Tratatele despre Ochiul Orb nu scriu asta:
nu ştiu dacă erau zei, sau vârcolaci,
dar le-am văzut grota. Privirea mi s-a umplut
de un lichid gălbui care mi se lipea de retină:
o penetra şi devenea una cu ochiul meu.
Abia atunci, protejaţi, în marsupiul acela de
lumină gălbuie, îşi desfăceau inelele osoase de
viermi, carapacele, ţestele, solzii şi unghiile.
Zbugheau apoi pe coclauri, ocoleau aşezările,
oamenii şi vieţuitoarele, speriaţi şi de
propria umbră. Liberi, exersau teama noastră,
agonia, tremurul, balele, zguduirea, clănţănitul
dinţilor, febra. Când s-au întors în coajbele
lor de viermi, după ochiul meu gălbui ca după
un geam mat, am început să dârdâi de frig şi
de plâns:
eu îi văd, sau ei mă privesc pe mine?


Şi a fost dimineaţă
şi un ochi se-ndoia că ceea ce vede
sunt o mie de pietre şi peste ele alte o mie de pietre
ca nişte vaci slabe
care mănâncă vacile grase din Ecclesiast

Nordul e adormit într-o mie de pietre
sub coaja lor vuiesc furtuni de nisip:
îmi alăptez ochii din viforul lor
care mişcă inciziile inscripţiilor lăsate de şişuri
şi dălţi de aurari
pe care le păzesc doar ochiul furnicii din luturi,
ochiul şarpelui din iarbă
şi ochii lupoaicei din sihle

Osana in excelsis
deasupra e ochiul vulturului care înghite toţi ochii
în monograma cu care Dumnezeu semnează
amurgul peste brazi

Şi a fost seară
şi în celălalt ochi – pe pietrele Ochiului orb
păsări de gheaţă
aşteaptă respiraţia lecturilor de la Miezul Nopţii


Am scris şi a fost seară
şi am continuat să scriu şi a fost dimineaţă
şi Row, orbul, m-a întrebat:

„– Sunt literele precum nişte pietre
sub tălpi? Cât de departe poţi merge
pe aceste pietre? Nu se scufundă
în albul paginii când le citeşti?

Dacă poţi păşi peste ele
nu-ţi fie frică:
înseamnă că Dumnezeu le ţine-n mână…”


credit photo of Sorkin and Vulturescu to Nancy Sorkin